„ARP”: există o Românie Tainică

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU

▼Ciclul de volume „CUVINTE PENTRU URMAŞI. Modele şi Exemple pentru Omul Român”

CÂTEVA PRELIMINARII LA „RECONQUISTA“

Să fi fost acum mai bine de un sfert de veac când mi-am dat seama că există, la noi, ceva nedesluşit dar constituit în enigmatic ce se transmite mai departe pe o cale intuitivă şi se păstrează tocmai fiindcă este învăţătură tainică şi poveste rapsodică. Nu ştiu cu precizie când anume am înţeles aceasta dar erau, mai mult ca sigur, anii când citeam cu stăruinţă pe Haşdeu şi pe Iorga, descoperiţi odată cu Pârvan şi după ce rămăsesem uimit în faţa propoziţiunilor de canon ce încheiau „Istoria“ lui G.Călinescu prin apologia spiritului getic. În toate acestea se întrevedea acelaşi conţinut poate sporadic căci, la o vreme oarecare, ideea că noi am fi avut o altă soartă ca popor dacă am fi reuşit să ne alcătuim o Carte Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol? Sau dacă nu va fi fost – dar, cu toate acestea, ar fi putut să devină posibilă – ce Românie ipotetică s-ar fi putut desfăşura în istoria paralelă dacă s-ar fi închegat o Biblie a noastră? Păreau, la drept vorbind, întrebări stranii şi poate chiar lipsite de rost atâta vreme cât, în ceea ce se documentează, Cartea Sacră, posibilă, nu se cunoaşte şi nici măcar nu se evocă indirect, prin amintire întâmplătoare ori fragment conservat prin hazard ca şi cum s-ar fi aflat o relicvă minoră dintr-o scriere ininteligibilă. Rezultă, deci, că nu ar fi existat vreodată şi nici nu s-ar putea nădăjdui că se va răsturna această perspectivă printr-un miracol de a se descoperi „Marele Secret“, ce ar trebui, totuşi, să se sprijine pe o cât de firavă dibuire.

Şi, totuşi, cu vremea, înaintând în vârstă şi căpătând o anumită lărgime de vederi, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un „cuvânt în răspăr“ ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia. Nu semănau unul cu altul nici după nume căci nu făceau parte din acelaşi trib; şi nici măcar prin temele intelectuale, de obicei foarte diferite, aproape îndepărtate una de alta. Dar, din câte îmi amintesc, nici unul măcar nu avea, în lumea noastră unde blestemul tracic era suveran, vreo „dregătorie românească“ mai înaltă ori vreo „poruncă socială“ vizibilă altfel decât „porunca metafizică“ pe care o arătau şi se înţelegea. Nu existau nici onoruri şi demnităţi şi nici chiar o recunoaştere mai potrivită într-o ţară unde nu există noţiunea de Pantheon şi unde binefăcătorii naţiei nu au nici măcar un mormânt capabil de a deveni loc de pelerinaj şi de omagiu tăcut iar cine se dedică Binelui colectiv pare că trebuie ţinut mai la o parte şi, după ce nu mai este, destinat uitării ca să-i împrăştie lecţia în cele patru vânturi şi să nu mai rămână nimic. Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.

Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă. La drept vorbind, nu mi-a fost uşor să o adun. A trebuit, mai întâi, să mă învoiesc cu atâtea suflete luminate şi să le îndrept într-acolo unde nu numai urma ce lasă altora să capete preţ, căci acesta există şi se cunoaşte; dar să invoc şi îndrumarea – şi chiar porunca – de a o continua. Aceasta s-a înţeles numaidecât deşi o anumită surprindere am întrevăzut în vorbele ce mi se trimiseseră, arătând mulţumirea că se mai găseşte pe undeva o năzuinţă de a nu se abandona totul şi, mai mult chiar, de a se înşirui către mâine, un mâine ce va exista, totuşi, fără de îndoială. Mulţi îşi închipuiseră, cu amărăciune, că şirul de poveţe se va întrerupe aici; că nu mai sunt, şi, deci, nici nu vor mai fi nu doar temeiuri de a se înţelege ci chiar ureche în a le auzi şi ochi spre a le vedea; că destrămarea a venit şi stăpâneşte. Dar gândul că, poate, aceste bănuieli nu sunt decât o impresie ce rezultă, greşit, la vederea Româniilor de suprafaţă şi că există încă, în număr, putere şi valori, un „altceva“ în noi ce merită „lucrarea“ tăinică, a biruit, precum şi trebuia, până la urmă. Apoi, mi-a mai fost greu şi să arăt că fapta, oricare să fi fost, bine-merită şi se preţuieşte. Sunt oameni, nu puţini, ce socotesc că făcând ceea ce au făcut nu au dat altora decât fructul natural şi că totul, venind de la sine, nu are vreo îndreptăţire mai înaltă. Aceasta este, poate, un fel de smerenie ori, dacă o vom cântări mai mult, un simţământ al datoriei, pentru care nu se cere plată şi nu se caută onoruri.

Dar toate-acestea, vin, de fapt, dintr-o enigmă şi dintr-o potrivire. Am stăruit, de-aceea, ca să se vadă aici, în toate acestea, partea tainică, implacabilă si secretă a lucrurilor şi mai puţin biografia exterioară care, în orice caz, se va cunoaşte şi se va cerceta; dar nu se va mai putea cerceta secretul nostru de întocmire, stratul ireductibil al fiecărei prezenţe creatoare de istorie şi de sens, ce se încifrează, poate, aici. Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.

La drept vorbind, această alcătuire fragilă ce am îngrijit ca să se nască – şi o avem aici spre a se aşeza oricând, în mâinile oricui va avea trebuinţă de ea – există fiindcă probabil aşa s-a hotărât.

Ideea însăşi de a o face se reazemă pe convingerea că nu greşim în ceea ce am început să înălţăm, cărămidă peste cărămidă, acolo unde Stăpânirea este neatentă, nepricepută ori, adeseori, iresponsabilă. Dar împrejurarea că Statul Român, de azi dar şi de ieri, este inert ori incapabil, nu trebuie să împiedice omul harnic de la Fapta ce socoteşte că trebuie să constituie şi de la îndeplinirea datoriei vieţii lui. Există în toate acestea, un anumit mister, un mister de împărtăşire şi de învoire la timpul şi în felul ce ni s-a destinat.

O anumită preistorie se întrevede, aşadar. Ea a început atunci când, dându-mi seama că nu mai trebuie aşteptat nimic de la făcătorii-de-rău, am hotărât să arăt că puterea este la noi, acolo unde, însă, se socoteşte de către „creolul“ ciocoiesc că ar fi nu „clasa pozitivă“ – cum şi este – ci „prostimea“, massa obligată să îl slujească, omul fără istorie aparentă. Dar aceasta însemnă, de fapt, răspunsul cetăţenilor, venit de acolo de unde se află puterea adevărată. Când mi-am dat seama, într-o fracţiune de secundă, că aceasta este concluzia ireductibilă totul s-a lămurit ca printr-un miracol neaşteptat. Eram parcă în veacul fanariot când în România se scria în greceşte, când dregătoriile se împărţeau de către Protipentadă şi pe când, ca să nu se amestece cu Răul, oamenii ţării se retrageau la Moşie, la Mănăstiri, în manuscris şi în transmisiunea orală de înţelepciuni şi de unde, la o vreme, ieşiseră Paşoptiştii, Eminescu şi Marii Învăţători.

Noi am început, astfel, lucrarea a ceea ce am numit, ca să aibă un nume de totem, „Asociaţia Română pentru Patrimoniu“ în Iarna ce a trecut. I-am spus aşa fiindcă noi suntem în Ţara Părinţilor, adică în Ţara Noastră. Ideea însăşi că astfel trebuie procedat a venit dintr-un anumit simţământ de legitimitate. Dar şi dintr-un sentiment de deznădejde de când am aflat că sunt, în România, biblioteci săteşti ce se aflau în suferinţă şi cu un buget neverosimil de mărunt, uneori de abia peste un milion de lei anual pentru cumpărare de carte, abia cât două sute de pâini. „Două sute de pâini“, adică doar cu puţin peste o jumătate de pâine pe zi. Iată un peisaj de apocalipsă, o realitate unde pare că s-a înstăpânit Destrămarea. Imaginea însăşi a cărţilor interzise, puţine, aproape ignorate, tulbură nu doar pe cel care potriveşte cuvintele şi stăruie ca să facă, la rândul lui, alte cărţi, fiindcă este un făcător-de-bine. Ea ne reaminteşte şi că, înainte de orice ar fi fost esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina Literelor şi a fost o Şcoală unde un învăţător ne-a arătat un drum.

De-aceea, la noi totul s-a făcut aproape ca o misiune şi ca o taină, prin dar venit din mâna omului adeseori anonim şi poate chiar din renunţare şi din gândul bun că, undeva, un copil ce are nevoie de lumina Cărţii, îi va mulţumi binefăcătorului necunoscut.

Aceasta a fost – şi este, fiindcă nu se încheie – o înşiruire de evenimente tulburătoare. Ele s-au constituit în faţa ochilor noştri şi ne-au întărit în a înainta către stratul esenţial, de fapt către acel loc enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urmă de existenţă în istorie. Dar aici sunt încă prea multe rămase în urmă sau lăsate deoparte cu nepăsare. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie şi memorie şi până la cărţi uitate, risipite, pierdute,de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită – iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este „Pomenirea Părinţilor“. Noi am început prin a face catagrafia temelor, a ideilor, a domeniilor şi a personalităţilor ce contează şi care au dat Fapta Mare, năzuind ca să arătăm că există, dincolo de orice incidental de vreme rea, o reţea de iniţiative şi de acţiune colectivă care, uneori chiar fără a se coordona sau fără a se cunoaşte, se întâlnesc sub regimul necesităţii morale şi al imperativelor ce ne depăşesc.

Ideea însăşi de a reţine „Modelul Faptei Esenţiale“ şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare. Cred că era acum aproape douăzeci de ani când, într-o seară de comuniune tăcută, în Bucureşti, între mulţi cărturari care, destui, astăzi nu mai sunt pe lume, am ascultat un fel de poveste de înţelepciune, citită, într-un fel cântat, melodios prin echilibru şi desfăşurat în trepte, ca de omilie, de straniul scriitor profetic care este Dan Zamfirescu. Era poate mai mult decât o „poveste“, aşa cum se înfăţisa ca un şir de nume despre care însuşi faptul că existau ne creează un simţământ neobişnuit, de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers; litania, sau „predania“, se chema „Părinţii Patriei“ şi descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos şi ar fi pierdut orice fel de conţinut posibil, aducând nimicul definitiv. Acum, când îmi amintesc tulburarea ce mă cuprinsese ascultând, pentru întâia oară în forma de atunci – cunoscută parcă sau presimţită – acea invocare ca de Puteri ce apără şi insuflă, îmi dau seama că, înaintând odată cu vremurile ce se adăugă fără a se simţi, şirul canonic se sporeşte şi el şi se ramifică într-o Carte Mare, deschisă, înmulţindu-se, căci în aproape orice vreme – dar mai ales la vremuri grele – sunt de trebuinţă Oamenii Mari, de fapt „Părinţii Patriei de Azi“.

Într-un anume fel, aceştia se găsesc aici. Căci în această înşiruire de tablou votiv, de bine-făcători şi întemeietori, care impune prin număr, diversitate şi greutate a operei se află mulţi dintre cei care, precum în sculpturile cu atlanţi, susţin Ţara Ideală pe umerii lor, ca să nu se surpe şi ca să se afle, într-un mâine nedefinit dar poate îndepărtat, în aceiaşi înfăţişare lăuntrică precum odinioară. Imaginea însăşi este, atunci când se desfăşoară cu lărgimea trebuitoare, uimitor de bogată în chipuri şi învăţături care nu au nevoie nici de cuvinte multe şi nici de invocare de ranguri, demnităţi şi dregătorii. Aşa i-am şi aşezat, laolaltă şi fără nici un fel de ordine anume căci, privind totul de sus, dintr-o perspectivă a epilogului care aceasta are însemnătate mai întâi, nu ar trebui să existe precădere şi, la drept vorbind, nici nu există. Stau astfel la un loc învăţătorul de ţară, vlădica de „Ţări“, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alaltăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi „lucrează“ în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.

Astfel se explică şi cartea ce închei aici şi care, dacă se va putea, va aduce vreodată o înseninare şi ea însăşi, poate, va deveni model; fiindcă, la drept vorbind, chiar dacă pentru Fapta noastră bună şi pentru Gândul Bun ne răsplăteşte Dumnezeu, sentimentul că efortul stăruitor, uneori eroic, ajunge să se ştie şi, poate, să se şi urmeze, întăreşte moral şi confirmă, iluminând. Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot,pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut „ce trebuia“. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.

ARTUR SILVESTRI

Încheiată la 14 Septembrie 2005, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci

_____________________________________________________________

SUMAR

Artur Silvestri — Câteva preliminarii la „Reconquista“

„Părinţi ai patriei de azi“

Antonie Plămădeală — Exemplul faptei

Vasile G. Barba — O scrisoare către nepoţi

Zoe Dumitrescu Buşulenga — „Cuvinte şi poveţe“ — Gânduri către tineri

Dumitru Vatamaniuc — Nu-l putem cumpăra pe Eminescu

Viorel Roman — „Sunt un adept al Şcolii Ardelene“

Al. Stănciulescu-Bârda — Lupta pentru a fi

Traian Galetaru — Era păcat de Dumnezeu să nu fi continuat

Ion Hangiu — O parte din acea bogăţie tainică

Alexandru Nemoianu — Acum!

Trinţu Măran — „Dacă nu facem ce trebuie, ne vor judeca urmaşii“

Ion Rotaru — Elogiul cărţii

Ilie Purcaru — Modelul Eminescu

Dimitrie Grama — Până acum, nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug

Ion Ghinoiu — Asumarea riscului de a gândi şi altfel

Florin Constantiniu — „Satisfacţia de a descoperi cele neştiute“

Iosif Băcilă — Inscripţii deosebite la „Almăjana“

Dan Zamfirescu — „Războiul sfânt pentru valorile naţionale“

Vasile Grigore — N-am urmaşi, am arta mea şi tablourile mele

Ion Beldeanu — Reamintindu-ne de Bucovina

Corneliu Florea — A fost odată

Nicolae Georgescu — „Deconstrucţia eminescologiei“

Graţian Jucan — Îndemnul meu

Ioan Opriş — „Mesajul“ şi „Locul“

Lucian Hetco — Condiţia de a fi român

Gheorghe Neagu — Sfaturi pentru mai târziu

Svetlana Matta Paleologu — „Comoara Ţării“

Ion Drăguşanul — Nopţile le-am trăit sub cerul liber

Virgiliu Radulian — Cuvânt de învăţătură către urmaşi

Florin Rotaru — Munca: o suferinţă ziditoare

Sabin Bodea — „Cultură, istorie şi performanţă“

Constantin Ciopraga — Ascult vocea lucrurilor

A.I.Brumaru — Scenariul şi amăgirea

Ioan Barbu — „Modelul Brâncuşi“

Ioan I. Mirea — „Iar Dumnezeu mi-i ţară“

Emil Satco — Muncă, pasiune şi un pic de nebunie

Ovidiu Drimba — Un „model“ nu e o singură persoană

Mircea Păcurariu — „Vor spune alţii, poate, ce am făcut bine şi ce ar fi trebuit să fac“

Andrei Ostap — Basarabia înseamnă Ştefan cel Mare şi Poporul

Lucia Olaru Nenati — „Un nucleu de energii luminate“

Gabriel Strempel — O realitate şi o realizare

Tudor Octavian — Regimul Disperatului

Ervino Curtis — Cum i-am descoperit pe Istro-Români?

Dumitru Bunoiu — Cuvânt de slujire

Theodor Codreanu — Un viitor confuz

D. Abrudan — „Telegraful Român“ — o inestimabilă moştenire şaguniană

Nicolae Dabija — Utilitatea ochiului al treilea

Gheorghe Jurma — „Pieirea noastră prin pieirea muncii“

Eugen Goia — „Să arăm cu spor şi secerişul va fi bogat“

Adrian Dinu Rachieru — „Rădăcinile arheale“ şi „conştiinţa sfâşiată“

Nicolae Dan Fruntelată — „Satul din mine a mers cu mine în oraşe“

Adrian Bucurescu — Oştean al lui Zalmoxis

Al. C. Miloş — Manifest cosmic-art-contact către cetăţenii cosmosului

Bucur Chiriac — Spovedania unui colecţionar de artă

Vasile Dumitrache — Mănăstirile pas cu pas

Al. Ligor — Din trecut scriu pentru cei ce ne-au înnobilat istoria

Vasile Tărâţeanu — Ca o făclie a dragostei de neam şi ţară

Ion Sandu — „Sacrificiul de sine“

Florentin Smarandache — Cuvânt către urmaşi şi înaintaşi

Ion Gaghii — Învăţături din colivia gândului

Veniamin Micle — Destăinuiri sufleteşti

Lauri Lindgren — „Un colţ neliniştit al Europei“

Eugen Evu — Predania fratelui mai mare

Petru Petrescu — „Realismul, moştenit din Legende şi Istorie“

Th. Damian — „Tendinţa generală trebuie să fie adunarea — laolaltă“

Tudor Nedelcea — Programul „necesităţii stringente“

Viorica Enăchiuc — Perseverenţă şi încredere

Nicolae Dragoş — Cuvinte despre „luceferism“

Jean-Louis Courriol — „În Europa, se poate intra cu grâu şi maşini dar şi cu opere spirituale de calitate“

Edgar Papu — Prolog către viitor, către sfîrşit de veac

Ion di la Vidin — „Principiul naţional român“

Al. Husar — Poveţe de la un Pustnic

Emil Poenaru — Roata

Mariana Brăescu — Câtă creaţie, atâta mister