„ARP”: există o Românie Tainică

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU

▼Ciclul de volume „MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LITERARĂ. Scrisul ca religie la Români în preajma anului 2000”

„Marturisirea de credinta literara“ se incadreaza in seria „depozitiilor colective“ initiate de Asociatia Romana pentru Patrimoniun si Asociatia Scriitorilor Crestini din Romania, deschisa cu monumentalul volum „Cuvinte pentru Urmasi . Modele si exemple pentru Omul Roman“, aparut in septembrie 2005, si continuate cu volumul intai al „Marturisirii de credinta literara“, aparut in luna martie 2006. Va invitam sa participati la continuarea acestui program cultural deosebit, scriind propria „marturisire“ si trimitand-o pentru aparitie in urmatorul interval de timp. In acelasi timp, v-am fi recunoscatori daca ati raspandi in mediul scriitoricesc unde traiti acest mesaj de bunavointa sau ati publica o nota sumara, privitoare la aceasta tema, in revistele pe care le conduceti sau unde colaborati. Orice contact binevoitor este de folos. Atasam scrisoarea dlui prof. Artur Silvestri, initiatorul si sustinatorul acestui proiect.>>>>>Mărturisirea de credinţă literară

 

In volumul al doilea al acestui ciclu, aflat in pregatire, pot fi citite deocamdata „depozitii“, marturisiri si reflectii primite de la scriitori romani din toata lumea,cum ar fi Ioan Bozac, Adrian Lesenciuc, Iulian Boldea, Nuşa Ilisie (Spania), Mariana Gurza, Radu Mihai Crişan, Ilinca Nathanael, Mihaela Stinga (Germania), Dan Tanislav, Petre Flueraşu, Elena Solunca, Marin Toma, Rodica Elena Lupu, Ben Todică (Australia), Mircea Popa, Miron Scorobete,Dumitru Andrei, Ion Miloş (Suedia), Aurel Pop, Anne Marie Bejliu, Mariana Eftimie Kabbout, Gheorghe Ştefănescu, Octavian Sărbătoare (Australia), Dumitru Buhai (SUA), Doina Drăguţ, Constantin Frosin, Adrian Botez, Veronica Balaj. Sumarul va fi completat in urmatoarele saptamani. Nu ezitati sa trimiteti si Dvs. „marturisirea de credinta literara“ ce va defineste.

Primul volum poate fi descarcat gratuit pentru lectura din BIBLIOTECA ON-LINE asigurata de ARP – ►Mărturisirea de credinţă literară. Scrisul ca religie la Români, în preajma anului 2000

_____________________________________________________________________________

Prefata vol. I al acestui ciclu

NOI NE AFLĂM ÎN TAINA TIMPULUI NEMĂRGINIT

Pe la mijlocul verii trecute m-am gândit deodată la o carte posibilă căreia îi şi dădusem numele şi chiar şi desfăşurarea conţinutistică, fiind uimit că, până atunci, nu apăruse nici măcar ideea deşi mi se părea ca fiind tot atât de „obiectivă“ şi „aşezată – în – fiinţă“ ca şi o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă. Îi spusesem „Mărturisirea de credinţă literară“ şi în ipoteza ce se ivise cu iuţeala unei fulguraţii mi se înfăţişase ca o „frescă de chipuri diferite“ ori ca un cântec intonat pe multe voci, conjugate prin aceleaşi ton fundamental presimţit în fiecare din sunetele individuale. Era noapte târzie, către dimineaţă, „ora scriitorului“, ceasul marilor singurătăţi. Întâi şi-ntâi, acesta mi se păruse a fi un gând uimitor prin simplitate şi chiar, într-un anumit fel, o schiţă naivă, aşa cum apar, la drept vorbind, cele mai multe dintre ideile concentrate în esenţial. Apoi, stăruind asupra acestei ficţiuni ce mă tulbura, mi-am dat seama că, dacă va fi să existe, va fi o carte cu o anumită însemnătate, mai ales ca astfel de „tablouri de comuniune“ şi de „spovedanie colectivă“ nu se nasc uşor şi, când se nasc, atârnă greu tocmai din cauză că sunt rare precum metalul ce nu se oxidează. De altminteri, nimeni nu se mai gândise să o facă sau măcar să o croiască în felul unui proiect ce s-ar fi arătat a fi trebuitor astăzi şi mai ales mâine, când se va privi ca o răsfrângere în oglinda timpului, ce s-a întipărit şi nu se mai şterge. O numisem astfel fără să îmi dau seama dacă va impune prin dimensiuni sau numai prin ideea însăşi şi prin ceea ce doar lasă să se bănuiască. Titlul însuşi îmi venise deodată, la fel ca şi hieroglifa stranie ce a însemnat, mai apoi, „Cuvinte pentru urmaşi“ şi care, la rândul ei, se aduna treptat şi uniform, părând a imita – la vremea aceea – cărămizile tencuite „de la sine“ în alcătuirea ce urma să fie şi, în cele din urmă, a şi fost. Acum, acest gând avea aproape acelaşi aer de enigmă şi nu am cutezat să-l împrăştii străduindu-mă să-l înţeleg. Nu l-am înţeles multă vreme deşi ştiam, de fapt, ce anume ar fi vrut să spună fără a fi fost nevoie să traduc în cuvinte sensul ce mi se arătase; abia mai încoace, când am socotit că a-i da şi o explicaţie despre cum trebuie citit totul este folositoare şi trebuie făcută, mi-am dat seama că începe să se descifreze şi, într-un anumit fel, se luminează. I-am adăugat, la numele de concentrat şi de emblemă, desfăşurarea interioară ce îmi arăta ca aici se întruchipează „scrisul ca religie la Români în preajma Anului 2000“. Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie, amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contingentului. Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o incifrare de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea gândului scris“ în Neamul ce îl făcuse posibil, adică „la Români“. Şi, în fine, Timpul în insondabila lui trecere nedesluşită: un „timp milenarist“, o clipă ce pare a ne anunţă că „plinitu-s-a Vremea“ şi când nu mai există nici măcar o îngăduinţă măruntă cât un vârf de ac în a face altceva decât ceea ce este de trebuinţă spre a ne duce datoria până la capăt. Astfel apăreau, ca fiind de la sine înţelese, „comuniunea“ şi „spovedania colectivă“ ce se asemănă în chip tulburător cu ceea ce îşi spuneau, între ei, în vremuri de persecuţie, creştinii primilor veacuri aflaţi în catacombe. Însă aceasta nu însemnă că „a ne mărturisi credinţa noastră literară“ ar fi totuna cu a vorbi în şoapta slobozită cu fereală, „noi între noi“, fără a o lăsa să se audă „în afară“ şi către cei ce, poate, o aşteaptă şi ar nădăjdui să o asculte; căci, de fapt noi vorbim ca să se audă şi vrem să se audă fiindcă suntem încredinţaţi că nu greşim. Începea, de fapt, să se întrevadă nevoia de model şi, deopotrivă, de interpret tutelar ce reproduce căte ceva din „eminescianitatea“ noastră constitutivă unde celui ce ştie şi oficiază „tot Românul plânsu-i-sa“.

Acest fel de a vedea există prin concluzie şi îl observăm mai bine acum, când înfăptuirea este pornită şi se va multiplica fiindcă un episod nu-i de-ajuns şi nici măcar nu desfăşoară materialul potenţial în toate cutele lui metafizice deşi îl evidenţiază. Dar, la drept vorbind, s-ar fi putut intui mai de la început căci sensul lui se include în categoria Tiparului ce ne aparţine şi era de neînchipuit să nu se presimtă atunci când începea să se manifeste.

Povestea însăşi a naşterii acestei cărţi are însemnătatea ei şi poate să devină, în cele din urmă, o fabulă. Cele dintâi mişcări se orânduiră într-un chip firesc şi fără complicaţie în mitic, necontingent şi în totem deşi aceste componente substanţiale existau şi se puseseră în lucrare. În superficie, totul îmi apărea descurcat şi clar. În această materie socoteam că, de vreme ce în oricare scriitor sălăşluieşte o doctrină proprie ce îi aşează un reazem metafizic, ar decurge că, apărând ocazia, acesta s-ar putea defini mai bine şi l-ar împinge să vorbească chiar dacă unii îl cunosc (căci l-au aflat) şi alţii nu îl identifică, fiindcă totul este încă enigma şi enigmă poate că va rămâne până la sfârşit. Dar, cu toate acestea, mi-am zis că, stăruind, voi ajuta sufletul să se lămurească şi, în acelaşi timp, că şi „sufletul colectiv“ va fi ajutat astfel să iasă la lumină. De aceea poate că am iniţiat, între multe altele, şi acest gen de „depoziţii colective“ ce vor rămâne atât ca „document de epocă“ dar şi ca îndreptar spre a se înţelege personalitate şi operă şi, încă mai mult, adică „starea Neamurilor sub vremuri“.

Am început, deci, întrebând şi punând câteva întrebări ce au creat sentimente destul de diferite, uneori apărând şi impresia unui chestionar ce se întrebuinţează curent. Unele dintre acestea aveau, într-adevăr, această trăsătură dar odată ce se înainta începea să se bage de seamă că se amestecă în totul şi un „altceva“, ce tulbură fără să se explice. O anumită simplitate există, însă, şi de aceea le şi evoc aici. Iată-le, deci: „De ce scriu? Pentru cine scriu? Din ce curent literar, „şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte? Ce autori români / străini cred că au pecetluit creaţia mea? Care cred că este cartea mea cea mai importantă şi care „va învia“ în viitor? Cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ Aceasta s-a putut vedea odată ce au început să sosească, din cele mai diferite „părţi“, răspunsuri foarte puţin asemănătoare, şi ele, ca şi oamenii. De fapt, eu nu selecţionasem „nume“ şi „locuri“ stabilind aprioric „cine să vină aici“ ci am lăsat să se orânduiască materia aşa cum îi era „firea ei inanalizabilă“ ori după cum îi era sorocul; dacă trebuia să se constituie într-un întreg şi, deci, să se nască, atunci se va naşte. Rând pe rând, s-au adunat scriitori „de peste tot“ şi din toate întruchipările posibile creind o impresie aparentă de tablou heteroclit, cum, însă, „heteroclită“ pare a fi însăşi lumea unde trăim. Aceasta senzaţie de policromie era tot ce îmi dorisem căci îmi arăta încă o dată că esenţialul este să laşi „să înflorească o mie de flori“ şi să poţi aduna laolaltă orice fel de „înfăptuire“, oricât de măruntă ar fi părut altora, fiindcă, în ultima analiză, câtă greutate are „opera“, aceasta numai Cel ce le face pe toate să izvorască ştie mai bine decât putem noi înţelege. Dar la o vreme ce nu am reuşit să o identific în imediat, apăru un sentiment neobişnuit de „cântare în comun“, în felul ce îl descrisese odinioară Niceta de Remesiana: se întrepătrundeau voci neasemănătoare, mai şovăielnice ori mai hotărâte, mai subţiri şi mai timbrate lămurit, mai răspicate ori mai gânditoare, transmiţând parcă, una de la alta, un fel de mesaj bănuit, poate ocult, dar, în orice caz, depus în absolut toate cuvintele şi înţeles fără traducere şi dincolo de ele, într-un „continuum“ orânduit ca un năvod ce cuprinde toate şi le comunică nedesluşit. Căci, la drept vorbind, în totul exista o unitate în origină, definită prin ceea ce era profund şi intangibil ca şi cum ar fi fost matricea sau entelehia, de fapt cele „patru puncte nodale“: limba, locul, tradiţia şi părinţii. Părea că este o muzică de acord enigmatic ori de încuviinţare de pean, bătând ritm greu, ritualic, ca de „oaste a Ţării“ pornită la Reconquista. Ea arată felul cum, pretutindeni unde sunt risipiţi, „cei ce scriu“ nu lasă să se risipească fondul colectiv esenţial, adicaă averea constitutivă care este limba română, o ţară ideală unde intră toate, inclusiv memorie, Părinţi şi duh. Aceasta mi-a dat o seninătate ce nu o pot descrie fiindcă mi-am dat seama că, fără să fi voit neapărat, întocmirea ce se născuse putea să aibă, şi ea, ca şi altele, „ecou şi istorie“.

Cartea aceasta s-a făcut cu mâna mea; am închipuit-o şi am chemat, ca şi cu un descântec, să vină către corpul ei fragil alte, multe, întocmire parţiale ce urmau să se topească într-un altceva ce s-a ivit până la urmă. Am citit-o şi am recitit-o, i-am cântărit substanţele ce o compun ca să îi pot da echilibru, i-am corectat litera aşezată uneori la întâmplare pe coala de hârtie până ca să existe în chipul definitiv. În felul ei, aceasta este o parte din „mărturisirea mea de credinţă literară“, care lipseşte de aici. Şi în nopţile mele de tulburare când, citind ceea ce îmi mărturiseau, de la depărtare, suflete ce poate că nu întâlnisem niciodată, îmi dădeam seama că, dincolo de cele văzute, există o Putere mai mare ce ne face să ne aşezăm împreună şi să ne străduim să re-clădim totul prin „revoluţia tăcută“ căci într-o ţară ocupată de saltimbanci şi de irozi-cum încă suntem dar nu pentru prea multă vreme-pe scenă evoluează numai Stăpânii Clipei. Noi ne aflăm în taina Timpului Nemărginit.

ARTUR SILVESTRI

____________________________________________

SUMAR

Antonie Plămădeală — „Mi-am făcut datoria faţă de Biserică şi cultură“

Zoe Dumitrescu Buşulenga — Meseria de profesor ca sacerdoţiu

Calinic Argatu — Întreită şi dumnezeiască bucurie!

Constantin Ciopraga — Proiectarea fenomenului creativ românesc într-o durată a noastră

Teofil Răchiţeanu — Muntele — un destin

Grigore Ilisei — Credinţa în „scrisul frumos“ mi-a călăuzi paşii

Ion Marin Almăjan — Mă simt contemporan cu Homer

Virgiliu Radulian — Literatura mea: Un document de educaţie umanist-creştină şi morală

Melania Cuc — Cartea de pe raftul dintre minte şi inimă

Ionuţ Ţene — Milenarismul clujean

Alexandru Nemoianu — Când am văzut întâia dată

Alexandru-Cristian Miloş — Gândirea cosmică

Miron Ţic — Gândul meu e limba română

Graţian Jucan — Nu vin de nicăieri şi nu mă duc nicăieri: „Cum am fost aşa rămânem“

Eugen Evu — Amor fati? Amor dei?

Felix Sima — Declaraţie pe propria-mi răspundere

Tudor Nedelcea — Textul eminescian mi-a îndreptat destinul

ªtefan J. Fay — Limba şi cultura mi-au dat patria

Titus Filipaş — Scrisul ca reprezentare ontologică

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda — Eu, ca preot, sunt urmaşul misionarilor creştini

Bucur Chiriac — Exist datorită unui Înger

Ioan Miclău — „Sunt român şi punctum, oriunde aş trăi în lume“

Ioan Barbu — „Lumină nouă“

Dimitrie Grama — Câteva gânduri despre „cotidianul mistic“

Gheorghe Gavrilă Copil — Izvoarele zidirii

Elisabeta Iosif — Iluminări colective

Nicolae Dragoş — Cărţile — Daruri pentru semenii noştri

Ion Hangiu — Am servit cu demnitate limba şi cultura românească, averea cea mai de preţ a poporului român

Elena Călugăru-Baciu — Cred că limba neamului meu va învinge pretutin deni unde sunt români

Florentin Smarandache — Am creat „paradoxismul“!

Viorica Enăchiuc — Dacă nu terminam lucrările începute, aş fi trăit degeaba

Gheorghe Dobre — Pentru ca „ţara din vis“ să fie „ţara din realitate“

Valeriu Bârgău — De ce exist!

Corneliu Florea — Scriu fiindcă sunt o fiinţă raţională liberă

Sabin Bodea — Scriu pentru că am ceva de spus, ca omul să devină mai bun, mai drept, mai aproape de misia lui Dumnezeu

Elena Armenescu — Sunt creştin-ortodoxă şi cred în nemurire

Lucia Olaru Nenati — O zi în care nu scriu mă face să mă simt vinovată

Ioan Kaleve — Pro domo

Nicolae Nicoară-Horia — Nevoia de a rosti cuvinte…

Th. Damian — Scrisul ca rug aprins al pustiei

Victor Sterom — Scriu fiindcă nu pot să trăiesc fără să scriu

Gheorghe Neagu — Rostul scriitorului este ca rostul florilor pe pământ

Al. Florin Ţene — „Orice călimară poate să devină un Vezuviu“

Ion Pachia Tatomirescu — Sunt un resurecţional modernist

Elisabeta Bogăţan — Un rost şi un sens în toate

Nicolae Grigore Mărăşanu — Despre transferul de fiinţă şi mântuirea prin poezie

Daniel Gligore — Planul lui Dumnezeu

Constantin Stancu — Scribul la intersecţia marilor bulevarde

Ilie Rad — Dorinţa de a deveni scriitor

Petre Gigea-Gorun — Am intrat pe tărâmul literaturii cu satisfacţia de a fi pătruns în Paradis

George Lăzărescu — Am scris pentru cei ce doresc sa cunoască istoria

Zenovie Cârlugea — Cred într-o metafizică a creaţiei şi trăiesc sentimentul predestinării

Doina Maria Păcurariu — Scufiţa roşie şi capa de vizon

Emil Poenaru — „Vremea vremuieşte“

Julia Maria Cristea — De ce scriu?

Nicolae Băciuţ — Singura şi sfâşietoarea artă de a trăi

Nicolae Rotaru — Pecete de credincioşie

Ileana Stanka Vicic — Cartea cea mai importantă este Sfânta Scriptură

Alexandru Ligor — Tinere, ai libertatea şi puterea să alegi

Marta Bărbulescu — Propria-mi respiraţie

Ion Gaghii — Ard zăpezile iubirii

Aurel David — Vin dinspre soare-răsare cu tot ce am scris

Mihail I. Vlad — O dâră de lumină, o dâră de suflet

Pr. Ion Ionescu — Sunt strănepot al lui Horea

Dumitru Bălăeţ — Mărturisire de scriitor

George Roca — Age Quod Agis

A.I. Brumaru — Intrarea hotărâtă în lucrare

Marcel Crihană — Îmi place să scriu despre orice şi oricum

Mariana Sperlea — Scrisul este crezul meu sfânt

Calistrat Costin — Seamă de înţelepciune şi nebunia lumii vom da

Nicolae Murgu — Tot ceea ce sunt datorez lui Dumnezeu şi cărţilor

Nicolae Danciu Petniceanu — Spovedania mea

Antonia Iliescu — Antemergătorul

Vasile Tărâţeanu — „Speranţa-i mângâie pe toţi muritorii…“

Simion Bărbulescu — Contribuţie pentru edificarea unei lumi mai bune

Lucian Hetco — Sunt dator strămoşilor mei, gândind şi trăind româneşte

Al. Husar — „Scriu pentru oameni, câţi sunt şi vor mai fi“

Mariana Brăescu — Prefaţă pentru toate cărţile mele: Rugăciune de seară

Note asupra autorilor